Doar tu deții puterea de a deveni cel mai bun tu.
Cu toții ne confruntăm cu o dilemă cruntă. Trăim viața pe care am cunoscut-o întotdeauna sau trăim viața aleasă de noi? Raspunsul este da. Decideți dacă prisma prin care vedem lumea este în concordanță cu cine am fost sau cu cine vrem să devenim.
Doar tu deții puterea de a deveni cel mai bun tu.
Cum te vezi? Te vezi ca o persoană fericită și de succes? Sau te vezi ca fiind victima circumstanțelor? Se pare că răspunsul la această întrebare este mai profund decât oricare altul pe care îl poți pune. Numai după ce răspundeți, puteți deveni cel mai bun.
De-a lungul vieții, am aflat cât de valoroasă este imaginea de sine și cum influențează într-un grad înalt modul în care gândim, vorbim, acționăm și chiar obținem. Întotdeauna am avut o viață mai grea decât prietenii mei. La trei ani, părinții mei m-au dus la Duke University pentru că au observat că am probleme cu mersul noaptea și în camerele slab luminate.
Am fost acolo la Duke unde au primit veștile devastatoare. Pe scurt m-au diagnosticat cu retinită pigmentă sau „RP”. Medicii i-au indicat: „Pregătiți-vă pentru ziua în care vederea lui Ciad va dispare.” În următorii cincisprezece ani, am urmat doar a doua jumătate a sfaturilor medicului.
Timp de optsprezece ani, m-am bucurat de o vedere relativ bună în timpul zilei. Am fost foarte activ – jucând sporturi precum baschet, fotbal, lupta, alergare și ridicare greutate. Am mers cu bicicleta ca majoritatea celorlalți copii. Și am apreciat fiorul călăriei cu schiuri și motociclete. O perioadă scurtă de timp, am putut să mă bucur de independența de a avea și de a conduce o mașină.
În acea perioadă, însă, nu am fost niciodată în stare să văd în întuneric – nici măcar suficient pentru a merge în siguranță în jurul casei noaptea, cu lumina de noapte aprinsă.
TÂNĂRA MEA VÂRSTĂ ADULTĂ ȘI O STARE DE AGRAVARE
În timp ce asta sună provocator, starea mea s-a agravat curând. În timp ce m-am înscris la Universitatea Tennessee din Knoxville, lumea pe care o cunoscusem s-a prăbușit când mi – am pierdut capacitatea de a vedea în timpul zilei. Acest eveniment a avut loc pe o perioadă de cinci ani, în timp ce ma aflam la facultate. Realitatea mea întunecată nu a fost niciodată mai evidentă decât când am participat la cursurile de anatomie ca parte a curriculumului meu premedical.
În acea clasă, învățam despre părțile corpului uman și nu am putut să văd cadavrele suficient de bine pentru a înțelege orice nivel de detaliu. Dacă nu eram dispus să-mi simt drumul în jurul cadavrelor, acele lecții erau pierdute. Mi-am dat seama că întreaga mea imagine de sine a fost distrusă. Speranțele și visele mele pentru viitorul meu eu au fost la fel de reci și lipsite de viață ca și trupurile care s-au așezat pe masă în fața mea.
Gravitatea situației mele m-a catranitt atât de mult, încât am fost greu de mișcat. A fost ca și cum am fost lovit de sanie, m-a lovit în piept. M-am oprit din lovitură, iar stările mele emoționale și psihologice au fost schimbate pentru totdeauna. Tot ce știam era vizual. Fiecare imagine și vis pe care îl aveam pentru mine se rotea în jurul vederii. Acum, nimic din asta nu conta. Atunci când te uiți în oglindă și nu mai poți să te vezi pe tine însuți, strică destul de mult orice imagine despre tine ca persoană văzută.
RENUNTAND LA MENTALITATEA DE VICTIMA PENTRU A GĂSI CEVA MAI BUN
Până la acel moment, mă văzusem victimă. Discuția mea de sine a constat, de obicei, din „de ce eu” și „viața este șocant de nedreaptă”. Debutul complet al orbirii nu a ajutat la probleme. În zilele și lunile care au urmat, am căzut într-o groapă de disperare. Tristețea și depresia pe care am simțit-o se scurgeau în cele mai adânci crevase ale sufletului meu.
Această mentalitate a continuat până am avut experiența vieții. Deoarece nu aveam abilități, am decis că sunt cel mai confortabil cu un câine-ghid, așa că am solicitat și am participat la Leader Dogs pentru Nevăzători. Am sfârșit învățând mult mai mult decât doar cum să folosesc un câine-ghid.
Când am fost acolo, am întâlnit oameni cu situații mult mai dificile. Au fost cei aflați în dializă, deoarece diabetul care le-a luat vederea le distruge și rinichii. Au fost cei cu tulburări cognitive. Și, acolo au fost femei tinere care s-au ocupat de surditate, precum și de orbire. Este un lucru când întâlnești pe cineva pe stradă și auziți cât de rau ii este, dar este cu totul altceva atunci când locuiești cu cineva și observi provocările lui pentru o lună întreagă.
Experiența de a asista personal, curajul aratat de către acești oameni m-a zguduit în miezul sufletului meu. Mi s-a oferit 23 de ani de vedere, auz perfect și minte sănătoasă. Cum aș putea îndrăzni să mă simt victimă când aceste suflete curajoase se confruntau cu o lume pe care nici măcar nu o puteau imagina și o făceau în fiecare zi cu un astfel de spirit și hotărâre.